Armonia naturii

"Desi par extravagante, ideile lui Sheldrake sunt dificil de combatut logic atunci cand sunt studiate in detaliu. Cel putin, ele constituie un bun studiu de caz al flexibilitatii creative a mintilor biologilor".

Lois Wingerson,
World Medicine (Iulie 1981)

In prezent, studiul clasic al biologiei se bazeaza pe teoria mecanicista a vietii: organismele vii sunt privite ca fiind niste mecanisme fizico-chimice si toate fenomenele vietii sunt considerate a fi, in principiu, explicabile in termenii fizicii si chimiei. Aceasta paradigma mecanicista nu este nicidecum noua; a fost, de fapt, predominanta mai bine de un secol. Principalul motiv pentru care cei mai multi biologi adera in continuare la paradigma mecanicista este faptul ca functioneaza: ea ofera un cadru de gandire in care pot fi formulate intrebari referitoare la mecanismele fizico-chimice ale proceselor vietii si in care pot fi gasite raspunsuri la respectivele intrebari.

Un argument puternic in favoarea acestei abordari este faptul ca a condus la succese spectaculoase cum ar fi "spargerea codului genetic". Cu toate acestea, criticii au scos in evidenta motive ce par a fi intemeiate si care pun la indoiala faptul ca toate fenomenele vietii, inclusiv comportamentul uman, ar putea fi vreodata explicate in mod exclusiv mecanicist. Insa chiar daca se admite ca abordarea mecanicista este limitata, atat in practica cat si in principiu, ea nu poate fi pur si simplu abandonata; in prezent este singura abordare de care dispune biologia experimentala si va fi fara indoiala urmata in continuare pana cand va apare o alternativa mai buna.

Orice teorie noua ce vrea sa extinda sau sa depaseasca teoria mecanicista trebuie sa faca mai mult decat sa afirme ca viata implica factori sau calitati nerecunoscute in prezent de stiintele fizice: va trebui sa spuna ce fel de lucruri sunt acesti factori sau aceste calitati, cum functioneaza si ce legatura au cu procesele fizico-chimice cunoscute.

Cel mai simplu mod in care teoria mecanicista ar putea fi modificata este de a presupune ca fenomenele vietii depind de un nou tip de factor cauzal, necunoscut stiintelor fizice, care interactioneaza cu procesele fizico-chimice dinauntrul organismelor vii. Au fost propuse, in cursul acestui secol, mai multe versiuni ale acestei teorii vitaliste, insa nici una din ele nu a reusit sa faca predictii care sa poata fi testate sau sa sugereze noi tipuri de experimente. Daca, citandu-l pe Sir Karl Popper, "criteriul de a determina statutul stiintific al unei teorii este falsificabilitatea sau refutabilitatea sau testabilitatea sa", vitalismul nu a reusit pana in prezent sa obtina aceasta calificare.

Filozofia holista ofera un context pentru ceea ce ar putea fi o inca si mai radicala revizuire a teoriei mecaniciste. Aceasta filozofie neaga faptul ca totul in univers poate fi explicat de jos in sus, de exemplu, in termenii proprietatilor atomilor sau in termenii oricaror particule ultime ipotetice de materie. Mai degraba, ea recunoaste existenta unor sisteme organizate ierarhic care, la fiecare nivel de complexitate, au proprietati ce nu pot fi complet intelese in functie de proprietatile manifestate de partile lor luate separat; la fiecare nivel, intregul este mai mult decat suma partilor lui. Acesti intregi pot fi ganditi ca fiind organisme, folosind deliberat acest termen intr-un sens larg pentru a include nu numai animale si plante, organe, tesuturi si celule, ci si cristale, molecule, atomi si particule subatomice. De fapt aceasta filozofie propune o trecere de la paradigma mecanismului la paradigma organismului, in stiintele fizice si in cele biologice. A.N. Whitehead afirma intr-o binecunoscuta fraza: "Biologia este studiul organismelor mai mari, in timp ce fizica este studiul organismelor mai mici."

Timp de peste 50 de ani multi scriitori, inclusiv biologi, au pledat in favoarea diferitelor versiuni ale acestei filozofii organismice. Dar, pentru a putea spune ca organicismul are nu doar o influenta superficiala asupra stiintelor fizice, ar trebui sa poata da nastere unor predictii testabile. Ceea ce nu s-a petrecut inca.

Motivele acestui esec sunt evidentiate in modul cel mai clar in domeniile biologiei care sunt cel mai mult influentate de filozofia organicista si anume, embriologia si biologia evolutiva. Cel mai important concept organismic enuntat pana acum este cel de campuri morfogenetice. Aceste campuri ar trebui sa ajute la explicarea sau la descrierea modului cum iau nastere formele caracteristice ale embrionilor si ale altor sisteme in dezvoltare. Acest concept este insa folosit in mod ambiguu. Termenul insusi pare sa implice existenta unui nou tip de camp fizic care joaca un rol in dezvoltarea formei. Unii teoreticieni ai organicismului neaga insa faptul ca ei ar sugera existenta unui nou tip de camp, entitate sau factor nerecunoscut in prezent de fizica;  mai degraba, ei folosesc acesta terminologie organicista pentru a propune un nou mod de a vorbi despre sistemele fizico-chimice complexe. Aceasta abordare pare putin probabil sa conduca prea departe. Conceptul de campuri morfogenetice ar putea avea valoare stiintifica practica numai daca ar conduce la predictii testabile, diferite de cele ale teoriei mecaniciste conventionale. Si astfel de predictii pot fi facute numai daca aceste campuri morfogenetice au efecte masurabile.

Ipoteza enuntata in aceasta carte se bazeaza pe ideea ca, intr-adevar campurile morfogenetice au efecte fizice masurabile. Conform acestei ipoteze, campuri morfogenetice specifice sunt responsabile pentru forma si organizarea caracteristica sistemelor la fiecare nivel de complexitate, nu numai in domeniul biologiei ci si in domeniile fizicii si chimiei. Aceste campuri comanda sistemele cu care sunt asociate prin influentarea evenimentelor care, dintr-un punct de vedere energetic, se dovedesc a fi nedeterminate sau probabilistice; ele impun restrictii-tip iesirilor posibile din punct de vedere energetic ale proceselor fizice. 

Cum campurile morfogenetice sunt responsabile pentru organizarea si forma sistemelor materiale, ele insele trebuie sa aiba structuri caracteristice. De unde provin insa aceste structuri de camp? Raspunsul propus este ca ele provin de la campurile morfogenetice asociate cu sisteme similare anterioare: campurile morfogenetice ale tuturor sistemelor anterioare sunt prezente in orice sistem similar ulterior; structurile sistemelor anterioare influenteaza sistemele similare ulterioare intr-un mod cumulativ, actionand atat transspatial cat si transtemporal.

Conform acestei ipoteze, sistemele sunt organizate in modul in care sunt organizate pentru ca sisteme similare lor erau organizate in acelasi mod in trecut. De exemplu, moleculele unei substante chimice organice complexe cristalizeaza intr-un model caracteristic pentru ca aceeasi substanta cristaliza in acel mod si mai inainte; o planta ia forma caracteristica speciei sale pentru ca membrii anteriori ai speciei luau acea forma; iar un animal actioneaza instinctiv intr-o maniera particulara pentru ca animale similare lui s-au comportat in acel mod anterior.

Ipoteza se refera la repetarea formelor si a modelelor de organizare; problema originii acestor forme si modele se afla in afara sferei sale de interes. La aceasta intrebare se pot da mai multe raspunsuri diferite, dar toate par a fi in mod egal compatibile cu metoda repetarii care a fost sugerata.

Din aceasta ipoteza pot fi deduse unele predictii testabile ce difera izbitor de cele ale teoriei mecaniciste conventionale. Un singur exemplu va fi suficient: daca un animal, sa zicem un sobolan, invata un nou model de comportament, orice sobolan similar ulterior (din aceeasi rasa, crescut in conditii similare etc.) va avea tendinta de a invata mult mai repede acelasi model de comportament. Cu cat este mai mare numarul de sobolani care invata sa indeplineasca acea sarcina cu atat mai usor ar trebui sa fie pentru orice sobolan similar ulterior sa invete sa o indeplineasca. Astfel, de exemplu, daca mii de sobolani sunt antrenati sa execute o sarcina noua intr-un laborator din Londra, sobolani similari ar trebui sa invete sa indeplineasca aceeasi sarcina mult mai repede in laboratoarele din orice alt loc. Daca viteza de invatare a sobolanilor din alt laborator, sa zicem din New York, s-ar masura inainte si dupa ce sobolanii din Londra ar fi antrenati, sobolanii testati cu a doua ocazie ar trebui sa invete mult mai repede decat cei testati cu prima ocazie. Acest rezultat ar trebui sa aiba loc in absenta oricarui tip cunoscut de legatura fizica sau de comunicare intre cele doua laboratoare.

O astfel de predictie poate parea atat de improbabila pana la a fi absurda. Totusi, in mod remarcabil, exista deja probe, obtinute din studiile de laborator pe sobolani, care demonstreaza ca rezultatul prezis apare cu adevarat.

Aceasta ipoteza, numita ipoteza cauzalitatii formatoare, conduce la o interpretare radical diferita de cea propusa de teoriile existente a multor fenomene fizice si biologice si ofera, de asemenea, o noua perspectiva mai multor probleme binecunoscute. In aceasta carte, ipoteza cauzalitatii formatoare este schitata intr-o forma preliminara, sunt discutate unele dintre consecintele ei si sunt propuse felurite moduri in care ar putea fi testata.

extras din lucrarea "O noua stiinta a vietii"

sursa: www.amnro.net