Armonia naturii

continuare la Efectele rugaciunii

Insemnatatea aspiratiei pline de fervoare catre Absolut sau a rugaciunii

Intr-un cuvint, totul se petrece ca si cum in cazul aspiratiei sincere si pline de fervoare catre Absolut, Dumnezeu ar asculta pe om plin de dragoste si bunavointa si apoi i-ar raspunde. Efectele complexe ale aspiratiei catre Absolut sau ale rugaciunii nu sint o iluzie; nu trebuie redus in mod simplist simtul religios si spiritual la nelinistea acuta resimtita de om in fata primejdiilor ce-l inconjoara si a misterelor insondabile ale universului. Nici nu trebuie sa socotim aspiratia catre Absolut sau rugaciunea drept un simplu calmant banal sau un remediu impotriva fricii noastre de suferinta, de singuratate, de boala si de moarte. Care este deci insemnatatea simtului spiritual sau de divin? Si ce loc a atribuit aspiratiei catre Absolut sau rugaciunii insasi natura in viata noastra?

De fapt, daca privim cu atentie si luciditate, acest loc este foarte important. In aproape toate epocile, oamenii din Occident intr-o forma sau alta au aspirat catre Absolut sau s-au rugat. Cetatea antica era in esenta ei un focar spiritual si o institutie religioasa. Romanii ridicau temple pretutindeni. Stramosii nostrii din Evul Mediu au acoperit solul crestinatatii de catedrale si de capele gotice. In zilele noastre chiar, deasupra fiecarui sat se inalta clopotnita unei biserici. Pelerinii emigrati din Europa au asezat civilizatia Occidentului in Lumea Noua atit prin biserici, cit si prin universitati si uzine. In cursul istoriei omenirii, nevoia de a aspira cu fervoare catre Absolut sau de a se ruga a fost tot atit de necesara, cit a fost aceea de a lucra, de a cuceri, de a construi, de a iubi. Intr-adevar simtul de divin sau spiritual pare a fi un imbold misterios venit din adincul firii noastre, o activitate fundamentala. Variatiile sale intr-un grup omenesc sint aproape intotdeauna legate de celelalte activitati de baza: caracterul, simtul moral si uneori chiar de simtul frumosului. Acestei parti esentiale atit de importante din noi insine i-am ingaduit sa se atrofieze si adesea chiar sa dispara. Trebuie sa reamintim ca omul nu poate niciodata sa se conduca anarhic dupa capriciul sau, lasindu-se in voia unei asa-zise intimplari, fara oarecare primejdie. Pentru a izbuti, viata trebuie sa fie plenar traita, in conformitate cu anumite legi sau reguli invariabile, divine, cosmice de care depinde insasi structura sa launtrica. Ne asumam un mare risc lasind sa moara sau sa dormiteze in noi vreuna din activitatile sau inzestrarile fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual. De pilda, lipsa dezvoltarii muschilor si activitatea excesiva, irationala a mintii la unii intelectuali sterili sint tot atit de vatamatoare ca si atrofierea inteligentei si a simtului spiritual de divin la unii atleti sau sportivi de performanta.

Sint nenumarate exemple de familii prolifice si "puternice" care n-au produs decit degenerati, ori s-au stins dupa disparitia credintei stramosesti in Dumnezeu si a cultului onoarei. Am invatat printr-o grea experienta ca pierderea simtului moral si a celui spiritual sau de divin, la majoritatea elementelor active ale unei natiuni, aduce cu sine prabusirea in masa si decaderea acesteia, toate acestea facind cu putinta incalecarea si ocuparea ei de catre straini. Este evident ca suprimarea activitatilor  spirituale si mentale cerute totusi de natura este incompatibila cu reusita in viata, cu sanatatea deplina si cu fericirea.
In practica, activitatile morale si divine, spirituale sint strins legate unele de altele; simtul moral piere la scurt timp dupa cel divin, spiritual. Omul nu a reusit si nu va reusi niciodata sa construiasca, asa cum dorea Socrate, un sistem de morala independent de orice orientare spirituala, divina.
Societatile in care nevoia de a aspira sincer, cu fervoare catre Absolut sau de a te ruga dispare, nu sint in general departe de degenerare. Iata pentru ce toti oamenii civilizati, atit cei credinciosi cit si cei necredinciosi trebuie sa inceapa sa se intereseze ceva mai mult de aceasta chestiune grava si stringenta a dezvoltarii plenare si superioare a fiecarei activitati de baza de care in mod potential este capabila fiinta omeneasca adeseori fara sa stie.

Pentru ce oare simtul spiritual de divin joaca un rol atit de important in reusita in viata? Prin ce mecanism launtric actioneaza aspiratia catre Absolut sau rugaciunea asupra noastra? Aici parasim domeniul observatiunii pentru acela al ipotezei, care chiar indrazneata fiind, este necesara procesului cunoasterii si constiintei. Trebuie in primul rind sa ne reamintim ca omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos miniatural si compus din tesuturi, lichide organice si constiinta. El se crede adeseori, datorita ignorantei sale, independent de mediul sau subtil energetic si material, adica de universul cosmic apropiat si foarte indepartat sau macrocosmos. in realitate el este nedespartit permanent de el, caci este intim legat de acest mediu prin nevoia neincetata de oxigenul din aer si de hrana pe care i-o da pamintul. Pe de alta parte, fiinta omului impreuna cu corpul viu nu este pe de-a-ntregul cuprins in continutul sau fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca si din materie. Si spiritul, care este scinteia divina in om, desi salasuind in organele noastre, se prelungeste cu mult in afara celor patru dimensiuni ale spatiului si timpului. Oare nu ne este ingaduit, cind realizam toate acestea, sa credem ca locuim totodata atit in lumea cosmica cit si in mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile si imateriale, considerate de parapsihologi si yoghini lumi paralele, care sint de o natura asemanatoare celei a constiintei si de care niciodata nu izbutim sa ne lipsim fara a fi pagubiti atit la nivelul corpurilor subtile invizibile cit si in universul material si omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat in totalitate, n-ar fi altceva decit Fiinta imanenta din care provin la origine toate fiintele, superioara tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu. S-ar putea deci compara simtul spiritual de divin cu nevoia stringenta de oxigen si aspiratia plina de fervoare catre Absolut sau rugaciunea ar putea fi analoga cu functiunea noastra respiratorie. Ea ar trebui sa fie privita prin urmare atunci ca un agent natural, firesc, al relatiilor de integrare armonioasa intre constiinta si mediul sau propriu. Ea ar putea fi considerata, analogic vorbind, ca o activitate biologica, fundamentala de care depinde structura noastra. Cu alte cuvinte, ca o functie morala a corpului, a psihicului, a mentalului si a spiritului nostru.

Concluzie

In concluzie, putem spune ca simtul spiritual de divin dobindeste o deosebita importanta, in raport cu celelalte activitati ale psihicului, mintii si spiritului. Prin aspiratie catre Absolut sau rugaciune, omul se inalta si se deschide firesc catre Dumnezeu iar Dumnezeu intra fulgerator si se manifesta plenar in si prin om. Actul periodic al aspiratiei catre Absolut sau al rugaciunii ne apare ca indispensabil dezvoltarii noastre optime si plenare. Rugaciunea sau aspiratia plina de fervoare catre Absolut nu trebuie sa fie considerata ca un act caruia i se dedica numai cei slabi de inger, cersetorii si lasii. "Este rusinos sa te rogi", scria in mod aberant dind dovada de mult orgoliu si prostie Nietzsche. De fapt, gindind cu luciditate, nu este mai rusinos sa te rogi decit sa bei apa, sa maninci sau sa respiri. Omul are totdeauna nevoie de Dumnezeu, dupa cum are nevoie de hrana, de energie, de dragoste, de fericire, de apa sau de oxigen. Simtul spiritual de divin, unit cu intuitia, simtul moral, simtul frumosului binefacator si cu lumina sublima a inteligentei, confera personalitatii umane deplina sa inflorire si putere. Este neindoielnic pentru cel inzestrat cu o minima inteligenta ca reusita in viata cere dezvoltarea integrala si controlul deplin a fiecareia dintre virtualitatile noastre psiho-mentale si fiziologice. Spiritul in mod sublim si pur este totodata ratiune si sentiment. Trebuie deci, sa iubim frumusetea stiintei adevarate, tot atit cit si frumusetea lui Dumnezeu; sa tinem prin urmare seama de Pascal, cu tot atita zel cit desfasuram pentru a-l asculta cu "religiozitate" pe Descartes.
Numai actionind astfel vom deveni gradat fiinte umane desavirsite, in care fericirea si intelepciunea vor predomina.


sursa: www.angelinspir.ro