Armonia naturii

Acasa Sfatul medicului Tratamente Articole Umor... natural Glosar Linkuri utile Astrolog

Home I Articole I Fitoterapie I Arta vindecarii in traditiile poporului roman

Arta vindecarii in traditiile poporului roman

Data aparitiei: 02.04.2008

Arta vindecarii la poporul roman are o vechime milenara, putand fi considerata un dar stramosesc. Fondul sau inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de romani, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui mestesug care, dupa anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdotilor geto-daci. Conditiile climaterice ale Daciei, corelate cu bogatia celor geografice (ses, deal si munte, ape curgatoare si tezaure minerale) au favorizat existenta in acest spatiu a unei incredibile diversitati de specii vegetale, multe fiind endemice, adica locale.

Inca de pe vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astazi al Romaniei erau intrebuintate ca ierburi de leac. Chiar expresiile neaos romanesti a lecui, leac, o leaca (intim inrudite cu grecescul oligo - putin) trimit la remedii in aparenta infime (cantitativ vorbind), care insa pot vindeca sau mentine sanatatea celor care le cunosc adevarata intrebuintare. Renumele unora dintre aceste plante merge pana acolo incat si astazi ele apar in perceptia populara ca fiind inzestrate cu virtuti vindecatoare magice, extraordinare, legate de o adevarata mitologie vegetala.

Multe dintre plante sint considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele facand candva obiectul unui cult specific, asa cum este cazul Matragunei, al carei nume este cu totul consonant, in mod uimitor, cu doua cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra si guna). Acest cult urmareste intotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descantecelor ce se savarsesc cu ajutorul anumitor ierburi.

Plante de o mare importanta biologica pentru om, prin principiile lor active, sint intalnite acolo unde odinioara erau asezarile dacilor. Iata in aceasta privinta marturia cunoscutului fitoterapeut Ovidiu Bojor: "In urma cu multi ani, lucram pe teren in zona Gradistei, aproape de sanctuarul vechii cetati regale Sarmizegetusa, impreuna cu un amic care nu prea cunostea plantele si efectele lor. Am gasit acolo, printre alte specii, si specia Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numita Tilisca, Iarba vrajitoarei… Seara i-am facut tovarasului meu de drum un ceai din aceasta planta. Omul depasise bine a doua varsta. Dimineata urmatoare mi-a povestit ca de mult timp nu a avut o noapte atat de frumoasa si ca s-a simtit ca la douazeci de ani. A cules mai multe plante si pentru acasa. Din pacate, prin uscare ele si-au pierdut acel efect cu adevarat miraculos." Aceasta planta era cunoscuta si de antichitatea greaca, numele ei stiintific, Circaea, fiind conex cu grecescul kirke, adica vrajitoare (cu putina intuitie putem sesiza si legatura cu termenul popular romanesc "harca", ce desemneaza adesea o baba priceputa in ale vrajitoriei).

De remarcat ca in Grecia si in regiunile mediteraneene aceasta planta nu creste (de fapt, din cele cinci specii de Circaea raspandite pe planeta, trei cresc pe teritoriul Romaniei), ceea ce-l determina pe Bojor sa considere ca planta era procurata de anticii greci din Dacia, unde era cunoscuta si folosita. In ce priveste mentalitatea asa-zis populara despre plante, din pespectiva ei, mare parte dintre ierburi se afla sub puterea celor mai temute si mai respectate dintre fiintele lumii nevazute. Se folosesc astfel expresiile Gradina Milostivelor, Gradinile Frumuselelor, cu trimitere la Iele sau Rusalii.

Deloc intamplator, tocmai in acele zone cresc flori precum Banuteii (Bellis perennis), folositi contra bronsitei cronice, Saschiul (Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit in practica populara contra junghiurilor si Vazdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus). Ultima, care are o floare frumoasa, este numita si Buruiana de urat, este considerata ca "aducatoare de urat", considerandu-se, din motive obscure pentru mintea omului modern, ca cel ce o poarta este respins de ceilalti oameni.

In Moldova de peste Prut, taranii nu administrau niciodata bolnavilor o planta de leac, indiferent de puterea ei vindecatoare, fara descantec sau fara anumite practici magice. Acest fapt demonstreaza filiatia ancestrala a medicinei populare, care se origineaza intr-o medicina sacerdotala, singura in care restabilirea sanatatii era pusa in legatura cu forte supranaturale. In cazul Buruienii cu cinci degete (Potentila recta), numita si Iarba faptului pentru ca i se atribuie puterea de a desface vrajile, aceasta era adusa acasa, iar dupa ce se spala icoana Maicii Domnului, cu apa respectiva se stropea Buruiana cu cinci degete, care se punea la icoana si, daca planta urma sa fie fiarta in ulcica noua, se bateau trei matanii, rostindu-se: "Te primim cu paine si sare, sa ne fii folositoare".

Conform unei credinte populare, cunoasterea virtutilor magico-terapeutice ale plantelor poate fi insusita in mod direct de la ele, prin intermediul miticului sarpe alb. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, in Transilvania era renumit vraciul taran Mihai Sas, din Toplita Romana, care spunea ca un sarpe nazdravan i-a dat cunostinta graiului tuturor ierburilor de leac. In casa lui era un adevarat pelerinaj al bolnavilor, care erau vindecati cu descantecele si leacurile pregatite de el din ierburi.

Culegerea plantelor de leac se desfasoara de asemenea dupa un anumit calendar cosmic, urmand un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, isi pastreaza virtutile vindecatoare pe tot parcursul anului, altele, precum Sagetatura, erau culese inainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzandu-si puterea binefacatoare timp de o luna dupa aceea, pana la sfarsitul Saptamanii Mari. Uscarea plantelor se face in manunchiuri legate, care se atarna de o grinda in pod.

Pagina 1 din 3: I 1 I 2 I 3

Tipareste Recomanda trimite prin YM

Comentarii utilizatori